Nichita Stănescu - "În spirit de haiku"

Am recitit zilele trecute câteva poezii ale lui Nichita Stănescu şi am găsit una pe care o consider deosebită. Se numeşte “În spirit de haiku“. Citez următoarele versuri:

“Dacă timpul ar avea frunze
ce toamnă!”

“Vulturii sunt arbori care zboară,
ghearele lor sunt rădăcini,
doamne, cât de toamnă iară
se va face-n înălţimi.”

Haiku-ul este o formă de poezie specific japoneză.

Follow up:

Un haiku trebuie să respecte anumite reguli: aibă 17 silabe, aranjate în 3 linii de cate 5, 7 şi 5 silabe. Acesta trebuie să conţina kigo, un cuvânt care defineşte un anotimp (de exemplu, un peşte auriu simbolizează vara).

Haiku-ul exprimă sentimente şi stări într-o formă concisă, redă un moment, o idee, la care trebuie apoi să meditezi. Masaoka Shiki, unul dintre cei care au pus bazele haiku-ului, definea acest stil de poezie ca “un instantaneu al realităţii“.

Stilul de poezie ermetică al lui Nichita Stănescu se potriveşte cu stilul haiku-ului. Nu am reuşit să aflu dacă Nichita Stănescu a fost preocupat de haiku. Ştiu doar că obişnuia să citească mult şi că a făcut traduceri din mai multe limbi, nu însă şi din japoneză. Sunt mulţi poeţi occidentali care au scris haiku-uri. Nu sunt respectate toate regulile, mai ales cea relativ la numărul de silabe, dar sunt, aşa cum spunea Nichita Stănescu “în spirit de haiku“, adică o poezie concentrată, care transmite o idee. În versurile citate mai sus, se observă că se respectă una dintre reguli, adică fiecare strofă conţine un cuvânt care se referă la un anotimp.

O altă poezie intitulată de data asta chiar “Haiku“, de o mare profunzime este următoarea:

“Întunecând întunericul,
iată
porţile luminii.”

Când eram în liceu, am citit “Elegia a doua, Getica“, poezie dedicată lui Vasile Pârvan. Citez primele versuri:

“În fiecare scorbură era aşezat un zeu.

Dacă se crapă o piatră, repede era adus
şi pus acolo un zeu.

Era de ajuns să se rupă un pod,
ca să se aşeze în locul gol un zeu,

ori, pe şosele, s-apară în asfalt o groapă,
ca să se aşeze în ea un zeu.”

Pentru mine, primele versuri au fost surprinzătoare, datorită ideilor care erau cu totul noi. Ceea ce spune Nichita Stănescu în această poezie, nu seamănă deloc cu religia geţilor, la care face referire în titlu. Daco-geţii aveau un zeu unic, Zalmoxis. Seamănă însă teribil cu religia shinto. În shinto, un munte, un copac, o piatră, un fluviu, ploaia, vântul sau trăsnetul, toate sunt legate de un zeu, numit kami. Kami interacţionează cu lumea noastră şi ne protejează. Zeii la care face referire poetul, au acelaşi rol cu kami, de protecţie, fiind puşi de către oameni în locurile în care s-a întâmplat ceva.