Farmecul vechiului Edo - partea a doua

Muzeul Edo Tokyo Open Air se află în parcul Koganei, zona cea mai departe de centru în care am ajuns şi conţine 27 de case din diferite perioade (1800-1920). Aici mi-am făcut o imagine despre cum arăta oraşul, deoarece am putut vedea şi ferme de 200 de ani construite în stil tradiţional şi clădiri în stilul pseudo-western de la începutul secolului al XIX-lea. Toate casele sunt deschise pentru vizitare, iar pantofii aşezaţi cu grijă la intrare mi-au dat impresia că sunt locuite. Şi într-un fel chiar sunt locuite, datorită voluntarilor care fac focul în casele tradiţionale, pentru a le proteja contra insectelor şi pentru a arăta cum se trăia într-o astfel de locuinţă.

La una dintre ferme, în bucătărie ardea focul şi se fierbea apa pentru ceai. Totul în jur avea o aură magică, dată de atitudinea persoanei care gătea şi de culorile roşiatice ale focului.

Follow up:

Am vorbit cu unul dintre voluntari, o foarte simpatică doamnă, care mi-a dat explicaţii privind arhitectura unei case tradiţionale japoneze. Mi-a explicat că principala problemă a locuinţelor de acest gen era frigul. Situaţia s-a îmbunătăţit în momentul în care ferestrele acoperite cu hârtie au fost înlocuite cu geam. I-am povestit despre Muzeul Satului din Bucureşti, despre casele româneşti din chirpici, călduroase iarna şi răcoroase vara. M-a întrebat cât de vechi sunt casele expuse la noi, apoi i-am vorbit despre casele de munte româneşti, cu temelie din piatră, făcute să dureze. Mi-a explicat filosofia japoneză ikken ichidai ( o casă pentru o generaţie ), venită din credinţa japoneză că totul este perisabil. M-a întrebat dacă mi-a plăcut oraşul, i-am spus că sunt entuziasmată de ceea ce am văzut, mai ales de curăţenie. Mi-a povestit că una dintre preocupările importante ale autorităţilor din Tokyo este reducerea poluării, care a scăzut mult comparativ cu ce era acum 10 ani, dar m-a uimit spunându-mi că mai au probleme în ce priveşte curăţenia. I-am spus că în niciun oraş mare din Europa curăţenia nu se compară cu ce am văzut în Tokyo ( eu nu mi-am închipuit până acum că poate exista un oraş fără praf…).

O casă care mi-a plăcut în mod deosebit este o fermă din perioada 1600, o locuinţă reprezentativă pentru vechiul stil japonez.

Locuinţa tradiţională japoneză este construită din materiale uşoare: lemn, paie de orez, stuf şi hârtie. Metoda de construcţie şi materialele s-au ales din mai multe considerente: rezistenţa la cutremure, rezistenţa la uragane şi furtuni şi costul scăzut. Casa japoneză are elasticitate, ceea ce o face rezistentă la uragane, iar lemnul folosit în stare naturală pentru frumuseţea lui, este uşor şi ieftin. Acoperişul este realizat din paie de orez, ferestrele au zăbrele din bambus, tot din bambus şi lut se construiesc şi pereţii exteriori, ceea ce-i face să fie subţiri şi uşori. Casa este împrejmuită cu un gard din bambus, care asigură intimitate.

Pereţii interiori sunt paravane mobile, spaţiul fiind configurat în mai multe feluri, în funcţie de necesităţi.

Fiecare casă avea obligatoriu şi grădină, iar întregul perete din partea cu gradina putea fi scos în perioada de vară. Prispa (engawa), care nu aparţine nici interiorului şi nici exteriorului, face legătura dintre casă şi grădină.

Casa are două întrări, una pentru oaspeţi şi intrarea obişnuită, folosită de membrii familiei. La intrare se află o anticameră unde se lasă încălţămintea. Există mai multe camere: camera principală de locuit, camera de zi, camera de primire şi camera de dormit a stăpânului. Camerele sunt acoperite pe jos cu tatami, covoraşe împletite din paie de orez. Dimensiunile acestora au fost standardizate: 1,80 m lungime şi 0,90 m lăţime, la fel şi dimensiunile camerelor, multipli de dimensiuni de tatami: 8, 6, 4 1/2.

Bucătăria şi cămara sunt construite separat, dar comunică cu restul casei şi nu au pe jos tatami. Casa mai conţine o cameră de baie şi o magazie exterioară, unde se ţineau bunurile cele mai preţioase. Aceasta are o uşă masivă din lemn, iar pereţii sunt acoperiţi cu pământ, pentru protecţia contra incendiilor. La ţară, mai există în plus şi un hambar pentru cereale.

O altă clădire care mi-a atras atenţia este mausoleul Jisho-in, construit în 1652 de către prinţesa Chiyo, în onoarea mamei sale, soţia shogunului Iemitsu Tokugawa. Decoraţiunile sunt bogate, în culori vii şi acest lucru combinat cu faptul că este de dimensiuni mici îl face o adevărată bijuterie. Auriul străluceşte blând, un pic spre roşiatic, iar în ochii mei de european aceste culori mi-au lăsat impresia de ceva venit din altă lume.

Detaliul demonstrează lucrătura de mare fineţe. Am admirat decoraţiile metalice aurii, cu încrustaţii fine, curbura lemnului atât de plăcută ochiului şi am remarcat cât de bine se armonizează roşul, negrul şi auriul metalic.

Pe străduţa care a inspirat oraşul din anime-ul Spirited Away, se află casele construite în stilul pseudo-western: un mixaj de elemente de arhitectură de tip europeano-american şi stil clasic japonez. Acest stil a apărut într-o zonă rezidenţială destinată vesticilor, în Tsukiji, apoi a început să fie adoptat de clasa bogată. O mare parte din construcţiile din acest stil au dispărut în 1923, când a avut loc un cutremur devastator, cunoscut cu numele de Marele cutremur Kanto.

Mi-a atras atenţia o casă construită în 1927, acoperită cu cupru, procedeu folosit în acea perioadă pentru protecţia împotriva incendiilor. Exteriorul este construit în stil vestic, dar balconul este în stil japonez.

În această zonă am văzut mulţi japonezi care desenează clădirile, unii dintre ei poate chiar mangaka inspirându-se de aici. Probabil că şi filmul lui Miyazaki contribuie la succesul pe care îl are această stradă a vechiului Edo.

O altă clădire interesantă este un magazin general construit tot în jurul anilor 1920, cu faţada acoperită cu plăcuţe de cupru, de data aceasta sub formă de solzi.

Am făcut mai multe fotografii ale caselor de pe strada pe care se află şi baia publică despre care am vorbit în Anime Junctions Capitolul 1.

O zonă surprinzătoare pentru un muzeu, amenajată ca un loc de joacă pentru copii, în stil Edo. Copiii au posibilitatea să se joace cu cercuri şi cu palete din lemn.

Alături, câteva chioşcuri vând dulciuri făcute după reţete din aceeaşi perioadă şi nelipsitele sucuri. M-am delectat şi eu cu o îngheţată, nu ştiu dacă era după o reţetă tradiţională sau nu, dar era delicioasă.

Muzeul este plăcut şi primitor şi lasă impresia că trăieşte iar oamenii sunt foarte prietenoşi. M-am aşezat să mă odihnesc puţin pe o bancă lângă un domn în vârstă care desena o poartă frumos ornamentată. Stăteam cuminte încercând să-mi înfrâng curiozitatea de a privi spre schiţele lui. Probabil că mi-a citit gândurile pentru că mi-a făcut semn că vrea să-mi arate desenul. A fost o bucurie, desenul era frumos.

La baia publică, un vizitator mai mucalit mi-a arătat locul unde se aruncă monezi pentru a avea noroc şi mi-a explicat care era baia bărbaţilor şi care cea a femeilor.

Multă lume dacă te vede interesat de ceea ce vezi vine cu plăcere să-ţi explice unele lucruri şi de câte ori am avut ocazia să vorbesc cu cineva a fost foarte plăcut.

Vizita la cele două muzee mi-a creat cu adevărat imaginea vechiului Edo, un oraş cu un farmec aparte, care mă fascinează. Dar şi oraşul de astăzi, o combinaţie de vechi şi nou, cu temple, parcuri şi clădiri înalte din beton şi sticlă, păstrează în unele porţiuni farmecul vechilui Edo.