Concertul trupei Yamato (Bucureşti 5 martie 2008)

Trupa Yamato ( The Drummers of Japan ) a fost înfiinţată de Masa Ogawa în anul 1993, în oraşul Nara. Numele Yamato vine de la vechea denumire a prefecturii Nara, dar, în acelaşi timp este un cuvânt cu o semnificaţie specială pentru japonezi, deoarece evocă o perioadă de pace şi dezvoltare artistică ( Yamato jidai 250-710 ).

Follow up:

Concertul Shin-on (Bătaia inimii) susţinut pe data de 5 martie 2008, în Bucureşti, a fost un spectacol total, o combinaţie de muzică şi pantomimă, de foarte bună calitate. Numele spectacolului defineşte modul de gândire al membrilor trupei, aşa cum spunea Masa Ogawa pe site-ul oficial: “When I strike the drum once with all my strenght, this is another form of the moment. It is proof that I exist here and now. The sound of the taiko is the soul of sound. The energy of life exists within it - life that takes the past to the future. This is the meaning of shin-on. Let`s absorb a bit of this energy today“.

Publicul a fost cucerit încă de la primele acorduri de entuziasmul interpreţilor. În acelaşi timp, m-au impresionat cu acea simplitate specifică, acel bun simţ pe care l-am remarcat deseori la artiştii japonezi. Doar o mândrie venită din interior, vizibilă în unele momente, ne-a arătat că sunt conştienţi de calitatea spectacolului pe care îl realizează.

Ascultând ritmurile cântate la taiko, am înţeles de ce tobele sunt atât de mult folosite încă din cele mai vechi timpuri. Tobele japoneze, nelipsite în ritualurile shinto şi la matsuri, transmit energie. Fusese o zi grea şi eram destul de obosită la început, dar imediat ce a început spectacolul oboseala mi-a dispărut ca prin farmec. Starea de bine s-a prelungit mult după sfârşitul concertului, ritmurile mi-au rămas în minte, m-am trezit bătând din palme pe stradă.

O mare parte din spectacol a lăsat impresia de joacă, feţele interpreţilor au fost foarte expresive, au părut permanent veseli, proaspeţi şi siguri pe ei. Sunt convinsă că această uşurinţă vine din multe ore de antrenament în care au reuşit să-şi formeze o sincronizare perfectă. Sunt atât de buni încât îşi permit să fie destinşi şi să lase impresia că spectacolul se desfăşoară firesc. Au fost deschişi şi calzi cu publicul, chiar în momente mai nepotrivite: în pauza dintre două melodii a sunat un telefon şi unul dintre băieţi, Tetsuro Okubo, cel mai simpatic dintre ei, a răspuns cu un Hello… Nu cred că replica era pregatită, deoarece fetele din spatele lui au izbucnit şi ele în râs, odată cu publicul.

Când nu au fost în lumina reflectoarelor, au fost tăcuţi, concentraţi şi preocupaţi de cele mai mici detalii. I-am urmărit cu atenţie când, cu mişcări feline, îşi mutau instrumentele pe scenă, pregătind momentul următor. Acest lucru arată ce se află în spatele acestui gen de trupă: multă muncă, mult antrenament, repetiţii continue, grija pentru detaliu…

Melodiile au fost diferite şi fiecare dintre ele a avut ceva personal, datorită gamei de instrumente folosită sau atmosferei creată de membrii trupei. M-au impresionat în mod deosebit ruperile de ritm, izbucnirile realizate prin lovituri puternice şi dese, intrările simultane ale mai multor interpreţi şi după aceea stingerile treptate ale intensităţii sunetului. Preferatele mele au fost tocmai aceste momente, când după ce sunetul ajungea la intensitate maximă, nivelul scădea treptat, până la dispariţie, fiind înlocuit de linişte. îmi amintesc că la un moment dat trecerea aceasta a fost atât de fin realizată încât publicul a rămas nemişcat câteva secunde, neîndrăznind să tulbure liniştea.

Pe lângă mai multe tipuri de taiko au folosit tsugaru shamisen ( un instrument tradiţional japonez cu trei corzi despre care se spune că redă sunetul vântului de iarnă ) şi shinobue ( un flaut specific japonez ). Melodia cântată la shamisen se numeşte Hayate şi a fost interpretată de trei fete, solista fiind Miyazaki Mika şi încă doi membri la kumi taiko.

Nicio înregistrare, oricât de bună, nu se apropie de experienţa live. Eram curioasă de mai multă vreme să aud cum sună o tobă uriaşă, de când o văsusem pe cea de la Meiji Jingu. Toba cea mare se numeşte odaiko şi este sculptată dintr-un singur trunchi. Arborele din care a fost realizată cea a formaţiei Yamato a avut 400 de ani, dar există tobe sculptate din arbori care au avut peste 1000 de ani şi care sunt atât de mari încât nu pot fi mutate. Despre odaiko nu pot spune că “s-a auzit"… Termenul mai potrivit este că “s-a simţit"! Vibraţia a fost deosebită şi chiar s-a amplificat în momentul în care au folosit o pânză cu care au îmbrăcat bachi ( beţele cu care se loveşte toba ). Sunetul astfel obţinut a fost mai înfundat, dar vibraţia a fost mult mai mare, deoarece au lovit mult mai puternic.

O altă odaiko era pusă în poziţie verticală şi am aşteptat cu interes momentul când o vor folosi, pentru că urma să văd cum se execută loviturile. Am observat că nu contează numai intensitatea loviturii, ci şi poziţia. Sunetele de la loviturile din centru diferă de cele de la loviturile date pe margine mai mult decît aş fi crezut.

După melodia introductivă, în care ne-au obişnuit cu atmosfera, intensitatea sunetului şi cu ruperile de ritm, a urmat o glumă, un duel, o întrecere în măestrie ( în video este înregistrarea aceluiaşi concert de la Košice ). Unul dintre băieţi, Tetsuro Okubo, a venit în faţă şi a început să cânte la o tobă foarte mică, îndemnând publicul să repete ritmul cântat de el prin bătăi din palme. Apoi, una dintre fete, Marika Nito, a venit şi l-a provocat.

Combinaţia de ritmuri şi pantomimă a fost delicioasă. Nu numai duelul în sine, care s-a amplificat, la sfârşit fiind patru membri care se întreceau în măestrie, ci şi faptul că ne-au prezentat mai multe instrumente, au adus pe rând tobe din ce în ce mai mari şi am auzit diferenţa de sunet.

Un alt momentul simpatic a fost realizat de Tetsuro Okubo, Gen Hidaka şi Takaoshi Masui ( în video este o înregistrare de la Košice ).

Piesa de rezistenţă a fost lăsată pentru final, o piesă lungă, complicată, grea, cântată de întreaga echipă. A fost primul moment în care au părut foarte atenţi la ceea ce fac. Melodia a avut şi o parte vocală care a fost superbă.

Ideea pentru bis a a fost deosebită datorită faptului că a constituit un spectacol interactiv. Publicul a fost invitat să cânte, bătând din palme şi astfel să ia parte activ la concert.

Băiatul care a dirijat, Gen Hidaka, ne-a anunţat momentul în care să batem din palme şi ne-a indicat ritmul. Orchestra a răspuns şi după aceea publicul a intrat din nou. A fost un moment încântător, era foarte simpatic, râdea şi mai arăta cu degetul spre câte o persoană din public care bătea desincronizat sau nu se oprea la timp. Evident distingea fiecare greşeală, pentru că întotdeauna arăta spre zona în care desincronizarea era cea mai mare. Parcă vroia să spună: Uite cât este de greu să faci aşa ceva! Am bătut din palme cu entuziasm, dar şi cu o oarecare teamă să nu greşesc şi să nu fiu arătată cu degetul. Impresia că am făcut parte dintr-o orchestră a fost unică.

La sfărşit au părut încântaţi de reacţia publicului care a aplaudat mult şi ne-au spus un respectous “Mulţumesc!", pe care japonezii reuşesc să îl pronunţe destul de corect. Trebuie să remarc publicul prezent la acest spectacol, deoarece chiar dacă nu a fost sala plină, publicul a fost cald şi jucăuş, mult mai dispus spre distracţie decât am văzut în înregistrările de pe YouTube. După ce am ieşit din sală, camionul trupei deja se pregătea de plecare, spre o altă destinaţie, un alt concert. De oricâte ori vor veni în România am să fiu în sală!