Pentru că spectacolul începea târziu, la ora 22, iar sala Hala Libra era situată într-o zonă a Sibiului pe care nu o cunoşteam, imediat ce am ajuns în Sibiu am plecat în recunoaştere. Hala Libra Balanţa, aşa cum îi spune şi numele este hala fabricii Balanţa. De-a lungul gardului fabricii, către intrare, mi-au apărut primele semne că sunt pe drumul cel bun, sub forma unor nobori, steaguri multicolore, cu inscripţii în limba japoneză.

Kushida Kazuyoshi, regizorul piesei, şi-a dorit ca piesa să se joace într-o hală de fabrică şi o alesese pe cea în care se joacă Faust. Cum acolo nu s-a putut, a găsit Hala Balanţa, care are aceleaşi dimensiuni şi de care a fost mulţumit.

Urmare:

L-am întrebat pe nenea portarul dacă aici are loc spectacolul de kabuki şi dacă pot să-mi ridic acum biletele rezervate. Mi-a spus că biletele le pot lua diseară, înainte de spectacol, pentru că acum nu este nimeni aici. Spre mirarea mea, foarte amabil, a mers cu mine în curte, să-mi arate sala. M-a amuzat, pentru că în timpul discuţiei mi-a spus de două ori că spectacolul este în japoneză, dorind parcă să fie sigur că am înţeles. La intrarea în hală, am văzut două anunţuri care m-au întristat: Nu filmaţi şi Nu fotografiaţi în timpul spectacolului. Evident, am respectat dorinţa lor şi de aceea toate fotografiile pe care le vedeţi sunt făcute doar înainte de începutul şi după sfârşitul spectacolului.

Deasupra intrării, am recunoscut simbolul heraldic (mon) al familiei Nakamura, pe care îl ştiam de la vizita la Muzeul Edo Tokyo, unde se află replica teatrului, aşa cum arăta în perioada Edo. Simbolul reprezintă arborele ginkgo, un arbore unic, fără rude apropiate, despre care s-a crezut că este dispărut, dar care mai poate fi găsit însă într-o provincie din China.

Nakamura Kanzaburo XVIII, actualul lider al Nakamuraza, este urmaşul direct al lui Nakamura Kanzaburo I, care s-a născut în anul 1598. Linia va continua, deoarece cei doi fii al lui joacă kabuki de la 2 şi respectiv 4 ani. Într-un interviu spunea că: “Nu cred că am ajuns să mă numesc actor plin. Bunicul spunea că poţi să joci până mori şi nici atunci nu vei fi perfect… Nu aş fi nimic fără kabuki. Nu aş avea motiv să trăiesc pentru că teatrul kabuki înseamnă totul pentru mine.“

În seara spectacolului, după o repriză de ploaie, atmosfera în Sibiu era asa de plăcută şi eu eram aşa de nerăbdătoare încât am ajuns la sală cu vreo oră înainte. În curte era deja destul de multă agitaţie: mulţi voluntari, o parte din spectatori, dintre care foarte mulţi japonezi, câţiva băieţi îmbrăcaţi în negru (kurogo), care trebăluiau de colo până colo.

Kurogo sunt asistenţii de scenă, care se ocupă cu mutarea obiectelor pe scenă în timpul spectacolului şi cu schimbarea decorului între acte. Se consideră că sunt “invizibili". Dacă acţiunea are loc într-un loc cu zăpadă ei se îmbracă în alb, iar pe mare în albastru. Am urmărit cu curiozitate momentele în care apăreau pe scenă, mi-a plăcut o scenă de la începutul piesei când unul dintre ei s-a transformat în scaun, pentru ca actorul din rolul principal să poată să stea mai sus.

Câţiva actori din rolurile secundare care erau deja îmbrăcaţi şi machiaţi stăteau afară, la o ţigară, o cafea sau vorbeau cu vreun cunoscut, iar unul dintre ei se fotografia cu publicul. Japonezii erau destinşi, atmosfera îmi era familiară şi deodată m-a apucat din nou dorul de Tokyo. Până anul trecut nu am înţeles cum unii oameni, în special artiştii, sunt îndrăgostiţi de un anume loc şi visează numai la el. Acum îi înţeleg pe deplin.

La intrarea în sală, cu toate că erau mai multe anunţuri care spuneau că piesa va avea traducere simultană în căşti, în limba romană sau engleză, cel care verifica biletele m-a întrebat dacă mi-am luat căştile. Ştiam desfăşurarea evenimentelor din piesă din sinopsisul oferit pe site-ul ambasadei Japoniei şi eram decisă ca în cazul în care traducerea ar fi fost enervantă să renunţ la ea. Însă traducatorul în limba română avea voce plăcută, vorbea cu intonaţii frumoase iar comentariile adăugate au fost foarte utile. Ni s-a atras atenţia asupra unor procedee folosite în kabuki înainte ca acestea să aibă loc şi ni s-au dat şi explicaţii pentru reacţiile unor personaje.

M-a impresionat plăcut şi numărul mare de voluntari care ghidau fiecare spectator către locul rezervat, alt aspect care mi-a adus aminte de organizarea perfectă pe care am întâlnit-o în vizitele la Tokyo.

Vechea hală, rece, comunistă, a fost transformată într-un loc cald şi primitor. Scena este legată de cabinele actorilor, care se afla în spatele publicului, printr-un culoar, aflat pe partea stângă, numit hanamichi. În partea stângă a scenei, există o zonă, acoperită de o cortină de bambus, unde stă orchestra. De asemenea, scena poate avea mai multe trape în podea prin care apar şi dispar actorii, care însă nu au fost folosite în piesa jucată la Sibiu. Deasupra scenei erau aşezate tablouri ukiyo-e cu scenele importante ale piesei.

La puţin timp după ce a fost anunţat începutul spectacolului, în sală au început să apară actorii, unii dintre ei au venit pe hanamichi, alţii prin sală, pe culoare. Scena de debut a piesei are loc la un matsuri, iar spectatorii împreună cu actorii făceau parte din mulţimea adunată pentru festival. Unii dintre actori mergeau prin sală şi salutau publicul cu “bună seara", schimbau câteva cuvinte cu spectatorii japonezi, în special mici glume, iar unul dintre ei (care nu era japonez), făcea mici numere de magie. Datorită agitaţiei create şi a faptului că se întâmplau diferite lucruri simultan, în mai multe locuri ale sălii, la începerea spectacolului propriu zis publicul era deja încălzit şi pregătit să asculte povestea.

Kabuki a fost practicat pentru prima dată în sec al XVII-lea de către o trupă de curtezane din Kyoto, condusă de Izumo no Okuni. În anul 1629 guvernul a interzis spectacolele deoarece au fost considerate imorale. După aceea au apărut trupe formate numai din bărbaţi, aşa cum sunt şi cele de astăzi. Rolurile de femei se numesc oyama sau onnagata, iar bărbaţii le interpretează foarte feminin, se mişcă unduitor şi vorbesc cu voce înaltă. Atunci când au apărut în sală mi-au atras atenţia imediat şi i-am urmărit cu interes.

La piesele kabuki interacţiunea cu publicul este mare şi datorită faptului că multe dintre lucruri se întâmplă în mijlocul spectatorilor, actorii vin sau pleacă de pe scenă pe hanamichi sau chiar pe culoarele dintre scaune. Este plăcut mai ales dacă stai pe scaunele de lângă culoarelele pe care se circulă, unde am stat eu. Podeaua construită în sală era flexibilă şi în timpul piesei, atunci când actorii veneau dinspre culise alergând, se mişca. Reacţia publicului este de a întoarce capul şi de a privi în spate. Piesa a fost foarte dinamică, priveam în toate părţile, încercând să nu-mi scape nici un amănunt.

Piesa jucată la Sibiu, Natsu Matsuri Naniwa no Kagami (Reflectare a festivalului din Osaka) este de tip wagoto, adică o piesă care descrie viaţa oamenilor obişnuiţi, de aceea costumele sunt simple. Piesa s-a jucat pentru prima dată în 1745 şi este inspirată după un fapt real, o crimă comisă de un vânzător de peşte din Osaka.

Orchestra stă în spatele unei perdele din bambus (kuromisu), în partea stângă a scenei şi foloseşte instrumente tradiţionale, dintre care am recunoscut shamisen, taiko şi shinobue. Momentele importante ale piesei se marchează prin două tipuri de sunete. Unul dintre ele, numit ki, care marchează începutul şi sfârşitul unui act, se obţine prin lovirea a două bucăţi de lemn. Celălalt, numit tsuke, se obţine lovind cu aceleaşi bucăţi de lemn într-o placă de lemn şi marchează prin sunete de diferite intensităţi o tehnică kabuki numită mie. Mie, tradus prin “a fi văzut", constă din oprirea bruscă a actorului într-o anumită poziţie, pentru a marca importanţa momentului, transmiţând momentele de mare emoţie ale personajului respectiv. În acestă poziţie, ochii actorului sunt larg deschişi.

foto: www.sibfest.ro
(Afişul spectacolului îl prezintă Nakamura Kanzaburo XVIII într-o poziţie mie.)

Am fost foarte curioasă să văd această tehnică, cu atât mai mult cu cât am avut ocazia să o văd interpretată de Nakamura Kanzaburo XVIII, unul dintre cei mai mari actori de kabuki din Japonia. Am avut un singur regret dat de faptul că aceasta fiind prima piesă pe care am avut ocazia să o văd, nu ştiu încă suficient de mult pentru a mă bucura de toate detaliile fine.

Scena crimei (koroshiba) din această piesă este cea mai renumită scenă de acest tip din teatrul kabuki. Actorul principal a executat o serie de 13 mie, marcate prin sunete din ce în ce mai puternice. Tensiunea a continuat şi în scena următoare când, după ce şi-a spălat sabia, a încercat de trei ori să bage sabia în teacă şi nu a reuşit decât cu greu, deoarece îi tremurau mâinile de emoţie.

O alta scenă care mi-a atras atenţia, la începutul piesei, a fost când eroul interoga un personaj negativ şi a folosit procedee din arte marţiale japoneze pe care le-am recunoscut pentru că, printr-o fericită coincidenţă, cu puţin timp înainte avusesem ocazia deosebită de a le vedea executate de un maestru roman.

În scena premergătoare crimei, luminile de pe scenă s-au stins, exceptând câteva lumini de slabă intensitate de pe margine, iar patru kurogo, cu ajutorul a câte două felinare fiecare, luminau din diferite unghiuri feţele actorilor, pentru a întări anumite expresii. În momentul în care au început să se lupte, felinarele au fost înlocuite de proiectoare şi au realizat un joc de lumini care m-a impresionat. Reflectoarele au fost folosite pentru a realiza proiecţii ale umbrelor celor doi actori pe pânza de pe fundalul scenei. Faptul că procedeul a avut efect şi astăzi, într-o lume saturată de efecte speciale, m-a făcut să mă întreb cât de deosebit era în perioada Edo.

Am aşteptat cu nerăbdare scena crimei, pentru ca aceasta conţinea secvenţa din noroi. Observasem înainte de începerea piesei câţiva spectatori japonezi de pe locurile din faţă care “exersau” ridicarea unor folii de plastic, pentru a nu fi stropiţi.
Într-un interviu, Nakamura Kanzaburo XVIII spunea: “Dacă acţiunea are loc în noroi, atunci noi folosim noroi.” Nu ştiu ce fel de noroi folosesc, dar am obsevat că nu era lipicios, s-a curăţat imediat atunci când a turnat apa. În perioada Edo, scenele în care actorul se spală de noroi erau aşteptate, pentru că apa aducea răcoare în sală.

După o pauză de 10 minute în care scena a fost spălată de noroi, am urmărit scena de final, o luptă între personajul interpretat de Nakamura şi o mulţime de poliţişti care vin să-l aresteze.

Luptele în kabuki au un farmec deosebit, mişcările sunt speciale, ingenioase şi pigmentate cu multe poziţii mie. La un moment dat, faptul că scena are loc pe acoperişuri a fost sugerată prin alergarea printre multe case în miniatură. De asemenea, luptele pot lua proporţii hiperbolice, cum a fost când una dintre case a fost tăiată în două cu sabia. Dramatismul se poate amesteca uşor cu elemente amuzante, pentru că la un moment dat cei care luptau au început să arunce unii în alţii cu case!

M-a uimit scena în care actorul s-a ascuns după o casă, a scos o păpuşă care-l reprezenta pe el şi încă două care-i reprezentau pe urmăritori şi a început să simuleze o luptă. Scena face aluzie la faptul că piesa a fost scrisă pentru bunraku (teatru de păpuşi) şi ulterior a fost preluată de kabuki.

Finalul piesei a fost optimist, cele două personaje au fugit spre interiorul scenei, îndepărtându-se de public, depărtarea fiind sugerată de mişcări din ce în ce mai lente. În faţa lor, o pată de lumină care se micşorează, sugerând şi ea îndepărtarea. În acest moment sunetul a devenit “modernizat", o sirenă şi un motor de elicopter, având un efect atât dramatic cât şi amuzant.

La sfârşitul piesei, după ce Nakamura Kanzaburo ne-a spus ( în română ) că piesa s-a încheiat, au izbucnit aplauzele. Publicul a fost cald şi entuziast, piesa a plăcut şi japonezilor şi romanilor. Nici nu se putea altfel, spectacolul m-a ţinut cu sufletul la gură de la început până la sfârşit.

Actorii au venit în mijlocul publicului, pe hanamichi, şi aplauzele au continuat minute in şir.

În final, s-au întors toţi pe scenă şi au ascultat împreună cu publicul o piesă la taiko şi shinobue, care a zguduit sala pentru câteva minute, terminând în forţă o seară de neuitat.

Am găsit pe YouTube un trailer de prezentare realizat pentru spectacolul de la Berlin care conţine o parte din momentele pe care le-am descris mai sus.
Prima secvenţă este o luptă în stil kabuki, la secunda 21 se vede un kurogo, iar la secunda 42 este secvenţă cu o onnagata.
Începand cu 1.19 apar momente din scena omorului, iar la 1.23 este un exemplu de mie.
Urmează scena din noroi, începând cu 1.51, iar de la 2.39 şi până la sfârşit sunt secvenţe din lupta finală.

Şi, în fine, tot de pe YouTube, câteva secvenţe dintr-un interviu cu Nakamura Kanzaburo XVIII, cu regizorul spectacolului (Kushida Kazuyoshi), şi nişte explicaţii relativ la piesă.

Sper că succesul mare pe care l-a avut piesa, care s-a văzut din aplauzele de la final şi din faptul că toate biletele au fost vândute, ne va da ocazia să mai vedem, în România, un spectacol de o asemenea valoare. Cum am mai spus şi la Yamato, eu voi fi acolo…