Îmi plac sărbătorile japoneze, şi cele de origine budistă şi cele shintoiste, deoarece au o simplitate şi o puritate care nu se găsesc în obiceiurile noastre. Te fac să priveşti lumea cu ochi de copil şi să te bucuri de lucruri simple, reuşesc să te transpună în lumea lor magică, cu kami, fiinţe supranaturale şi poveşti romantice. Acest lucru nu mi s-a întâmplat doar mie, deoarece am participat pentru prima dată la aceaste sărbători, ci li s-a întâmplat şi oamenilor din jurul meu, cu toate că unii dintre ei, probabil, participă în fiecare an. Am văzut oameni în vârstă, bărbaţi serioşi ( şi stiţi că bărbaţii japonezii sunt uimitor de serioşi ) bucurându-se şi jucându-se alături de tineri şi de copii. Am întâlnit oameni care-mi zâmbeau şi încercau să-mi explice unele lucruri, am văzut foarte mulţi fotografi, unii profesionişti, foarte mulţi amatori, cu aparate scumpe, ieftine sau chiar cu telefoane mobile, care încercau, ca şi mine, să prindă momente deosebite.

Anul acesta am participat la câteva festivaluri care au avut loc în luna iulie în Tokyo, primul dintre ele, aşa cum spuneam în articolul anterior,Tanabata, pe 7 iulie, în Asakusa.

Cu o seară înainte fusesem la Asakusa jinja, unde ramura de bambus era deja împodobită cu destul de multe bileţele ( tanzaku ), de culori diferite, pe care erau scrise dorinţe. Nu ştiu cum a arătat în final, probabil că a fost mult mai încărcată, am vrut să o văd dar a doua zi dimineaţa când am ajuns acolo, creanga nu mai era, fusese deja luată şi pusă pe râul Sumida, aşa cum este obiceiul.

Citeşte mai departe

Încep seria de impresii de călătorie în Tokyo cu Shibuya.

Pentru un european, chiar şi pentru cei obişnuiţi cu marile capitale, piaţa din Shibuya este şocantă. Mai ales dacă ajungi acolo cu metroul. Pentru că odată ieşit afară, în piaţă, te loveşte vacarmul. Piaţa nu este foarte mare, lucru normal în Tokyo, unde se construieşte pe spaţii mici şi străzile sunt înguste. Nici în Shibuya nu se face risipă de spaţiu, între noi fie vorba, nici nu cred că ar putea, chiar dacă ar vrea, preţul pământului trebuie să fie astronomic. Până şi sălile de concerte se află într-o clădire obişnuită, restul etajelor fiind magazine, restaurante sau săli de jocuri.

Patru ecrane imense, instalate pe faţada clădirilor rulează reclame, în general la haine şi la CD-uri cu muzică, fiecare pe limba lui, suprapunându-se. Vacarmul se completează cu zgomotul maşinilor şi al semafoarelor care vorbesc cu tine. Dacă mai nimereşti şi maşina care face reclamă la ultimul CD al cine ştie cărui interpret sau formaţie de j-pop, care face turul străzilor din acea zonă, spectacolul este complet.

Citeşte mai departe